Mișcările riguroase ale corpului, sobrietatea spațiului, șoaptele de pe fundal, prezența corbului ca un observator tăcut al dansului și ruina ca spațiu care înglobează toate aceste elemente, creează un soi de univers paralel și misterios. Pereții scorojiți păstrează în ei mărturii ale timpului, secrete nedescoperite încă, în căutarea cărora s-a pornit prin dans.
Dansul ca formă de scăpare din închistarea ruinei. Sau ca exprimarea angoaselor în fața trecutului. Sau, de ce nu, ca un manifest împotriva constrângerilor acestuia.
Fereastra ca legătură cu exteriorul, cu timpul real și, în același timp, limita transparentă dintre lumi.
Scară. Spațiu de tranziție. O posibilă alegere către o destinație. Încotro?
Prăbușire. Vis cu natură-n adierea vântului.
Metaforele performate în contextul acestui spațiu, cu caracteristicile-i particulare, creează un dans-poezie ca o rămășiță a trecutului, în care corpul, cu ultimele pulsiuni, încearcă să readucă viața în spațiul aproape mort.
Scris și regizat de Duncan McDowall
Coregrafie și performance Dorothy Saykaly
by Laura Trocan